In cautarea românescului  pierdut.

Este vorba despre căutarea românescului pierdut de prin presă. Sufletul este ceea ce ne ţine împreună. (O analiza a prof. dr. Radu Baltasiu, Universitatea Bucuresti)

Câteva cuvinte pe marginea articolului „Mituri despre români şi România demontate” (de Dan Radu, Gândul, 22 august 2010, http://www.gandul.info/news/mituri-despre-romani-si-romania-demontate-7012649 ).

Ce idei reies din expunerea menționată:-          Românii, în general, au o părere prea bună despre ei;-          [chestiunile care le-ar putea da o asemenea îndreptăţire sunt nişte falsuri:] nu este adevărat că „România a fost grânarul Europei” în perioada interbelică;-          Nu este adevărat că „românul s-a născut poet”;-          Nu este adevărat că „româncele sunt printre cele mai frumoase”;-          Nu este adevărat că „românii sunt un popor ospitalier”;-          Nu este adevărat că „România a îmbrăcat Europa” după 1989 [cu precădere în 2004].-          Autorul concede că „românii sunt inteligenţi”, doar sunt alfabetizaţi.

De la o vreme, o bună parte a presei a (re)început seria dicteurilor privind poporul român. Mai sus este o trimitere succintă la unul dintre ultimele.

Ca orice proces automat-iraţional, dicteul reprezintă aducerea la iveală a fondului  păturii sociale, care mână pixul prin presă în cazul nostru.

Dicteul, aici, reprezintă un paradox:  deşi proletarul condeiului nu crede decât în propriul său destin, scrie agresând destinele altora.

Deşi nu crede în popor, naţionalismul fiind o scădere pentru ascensiunea lui dinspre homo sapiens înspre homo europeaus, jurnalistul proletarizat scrie având ca reper (aproape) furia de a fi român. Adeseori, marea lui satisfacţie este de a scrie liste întregi ce se referă la (sic!) lipsa calităţilor de a fi român. Ajunge la o satisfacţie şi mai mare atunci când comportamentul său rezidual se poate asocia cu alte spirite, numite ştiinţifice.

Principalele trăsături ale proletarului condeiului, pe lângă caracterul său resentimentar, supărăcios până la paricid pe istoria şi neamul din care el însuşi face parte, sunt lipsa de modestie şi  slaba capacitate de a opera cu categoriile raţiunii.

Asemenea materiale devin sentinţe colective care nu au nici un fel de îndreptăţire ştiinţifică, cu atât mai puţin morală.

În primul rând, nu e treaba sociologiei să spună cum sunt popoarele, din simplul motiv că popoarele nu pot fi analizate la nivelul logicii discursului social şi cu atât mai puţin a jurnalismului, lipsit total de instrumente de cunoaştere de sine stătătoare (ceea ce are în prezent se datorează cu precădere împrumutului de la ştiinţe). Popoarele sunt entităţi supraistorice. Sociologia este ea însăşi parte a discursului istoric. Cel mult, popoarele pot fi analizate antropologic, dar şi atunci doar cu acele instrumente care reuşesc să pătrundă esenţialul omenescului călit în neolitic: perioada formării marilor comunităţi în care a apărut homo sapiens. Mai departe, antropologul va trebui să aibă capacitatea de a pătrunde procesele de substrat, ale marilor fenomene ce subîntind sute de ani, spaţii largi, precum formarea popoarelor moderne în epoca târzie a fierului şi creştinarea lor. Nu mai vorbim de înţelegerea puterii ideii creştine care asigură coerenţă lumii 2000 de ani.

Abia după ce pricepi aceste fenomene, te poţi certa cu ele. Dar e comod să uiţi că eşti o simplă păpădie prin timp. Conştiinţa istorică este un gest de responsabilitate socială pe care nu toţi jurnaliştii îl au. Se mulţumesc, probabil, cu fibra musculară care îi aduce la locul de muncă.

Antropologia istorică,  sociologia culturii şi a profunzimilor, geocultura, filosofia culturii, noologia – iată câteva instrumente care nu se prea se predau în şcoli, drept dovadă naivitatea (cel puțin) și lisa de profesionalism de care dă dovadă o parte prea mare deja a jurnalismul zilelor noastre. Ceea ce rămâne, totuși, inexplicabil este inhibarea intrării în acţiune a siguranţei morale: aceea de a nu-ţi înjura părinţii. Foucault, marele gânditor postmodern francez, încerca o explicaţie la sfârşitul secolului XX: spitalul a ieşit în stradă şi a ocupat-o.

Dar să revenim la aspectele „tehnice” ale materialului, pe scurt:

-          „mituri … demontate”: mitul este cheia de boltă a coeziunii oricărei societăţi. Locul lui este în substratul arhetipal al lumii, în tectonica subterană abia cercetată a spiritualităţii omeneşti. El nu poate fi demontat, dar poate fi ignorat sau scufundat în mentalul colectiv şi apărea apoi sub forma unor false mitologii, false profeţii. Lumea a stat laolaltă şi a ajuns la marile invenţii de azi printr-o asceză cvasireligioasă, a dăruirii necondiţionate a unor sineităţi individuale pentru comunitate. A demonta mituri este o imposibilitate din simplul fapt că nu ajungem la ele. Singurul lucru care se poate întâmpla este îngroparea lor prin exact generalizarea acestui tip de jurnalism generalizat.

-          „România nu a fost grânarul Europei” şi se citează cazul din 1938. Desigur, productivitatea la hectar era inferioară unor state în care natura nu era tocmai potrivită pentru agricultură (Germania, Danemarca etc.). Însă expresia se referă la faptul că până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial România a fost principalul exportator de grâu în Europa, în condiţiile în care ţara era în plină dezvoltare. Cu o sută de ani mai devreme fusese principalul exportator de grâu pentru o superputere ca Anglia, până la apariţia grâului din America Latină. A fost îndeajuns însă pentru ca prin acest vector să se modernizeze România, arată Zeletin. Revenind la interbelic, profesorul citat nu şi-a citit înaintaşii, pe Madgearu de pildă, marele economist ţărănist, profesor la aceeaşi Academie de Ştiinţe Economice, care arăta că România a fost cea mai dezvoltată ţară din Europa de Sud-Est. Dacă nu ar fi intervenit ocupaţia rusească, România ar fi depăşit ţări ca Finlanda sauSuedia, având în vedere tendinţele de dezvoltare şi structura exporturilor. România era în plin proces de decolare economică, întrerupt brusc nu atât de război (pe care l-a încheiat pe plus - peste 100 milioane de dolari în 1938, în relaţia cu Germania), cât de ocupaţia unei puteri ce întruchipa retardul istoric: URSS.

-          „Românul nu s-a născut poet” şi se citează eşecul promovării tinerelor talente în străinătate. Păi … de ce nu promovează instituţiile aceste talente? Ce treabă are caracteristica detectată de un mare român, Vasile Alecsandri, cu opinia trecătorului nostru contemporan de la Centrul Naţional al Cărţii? Vasile Alecsandri a făcut un stat dinlăuntrul elitei sale, a standardizat limba şi este parte a civilizaţiei române moderne. E vreun contemporan, dintre cei citaţi, comparabil? Dacă nu, de ce comparăm forma borcanului de murături cu chipul brâncuşian al Doamnei Pogany?

-          „Românii sunt inteligenţi”.  Aici nu poate fi vorba despre nici un mit. Nici nu ajunge să se încadreze în categoria unei paradigme axiale pentru un popor. Inteligenţa nu se măsoară prin gradul de alfabetizare. Nu există popoare deştepte şi popoare proaste din simplul motiv că popoarele sunt entităţi de valoare pe care statistica nu doar că nu le poate măsura, dar nu le poate gândi. Ceea ce poate fi măsurat este cum o duce o societate în istorie, şi pentru aceasta comparăm datele furnizate de statistica economică internaţională.

 
-          „Româncele nu sunt chiar aşa de frumoase”. Este cea mai haioasă afirmaţie. E o chestiune de gusturi. Dacă s-ar fi oprit aici, m-aş fi întrebat dacă cel care a scris e cumva femeie (vă rog să mă scuzaţi), sau dacă nu a fost prin alte ţări (fără să ofensăm alte doamne, de prin alte părţi). Dar se aduce în „sprijin” consumul de cosmetice. Aici sunt două confuzii. Una de ordin logic, de gândire: se face confuzie între frumuseţe, care este imaterială, deci ţine de farmec și întreţinerea sa materială (prin creme etc.) care este un gest ulterior frumosului.  Apoi mai apare și confuzia dintre frumuseţe şi banii alocaţi întreţinerii. În primul rând, dacă eşti frumoasă, asta crezi despre tine, eventual îţi spun direct sau indirect şi alţii, atunci nu ai motive să te ascunzi după tot felul de lucruri materiale. În al doilea rând, România niciodată nu a părăsit teroarea coşului zilnic, dominat de alimente. De ce să fie mai preocupate româncele de machiaj decât de ce pun pe masă? 

Avem, iată, câteva ancore ale unei paramitologii a complexului de inferioritate. Moda autoînjurăturii are tradiţie în spaţiul nostru public, chiar dinaintea celui de-al doilea război mondial. Însă Drăghicescu (de unde a început nebunia unei aşa-numite „psihologii a poporului român”) şi Cioran (care îşi căuta cu disperare neamul, chiar dacă prin alte părţi, renumit pentru tristeţea sa ce a cuprins o lume întreagă) sunt momente culturale pentru poporul român.

Cu proletariatul condeiului ne pierdem într-o confuzie de planuri, dovada necunoaşterii unor date elementare istorice. Jurnalismul trebuie să depăşească stadiul de bârfă în care a ajuns după 20 de ani de … democraţie. Nu avem altă treabă mai bună de făcut?

http://radubaltasiu.blogspot.com