Dialogul continuă! În cea de-a II-a parte a discuţei, D-nul Arhitect Alexandru Budişteanu ne relatează scene memorabile şi întâmplări de cotitură radicală din viaţa acestuia de după adolescenţă. Cum a ajuns să studieze la Moscova?  În ce a costat experienţa d-lui în calitate de foncţionar la ONU şi CAER? Cum era văzută România pe arena internaţională şi cum era, de fapt, regimul comunist a lui Ceauşescu? Toate aceste întrebări  îşi desprind ecoul în cea de-a II parte a dialogului „În 20 ani” cu Dr. Arhitect Alexandu Budişteanu.

Vă recomandăm să urmăriţi interviul integral în format video

Alexandru Rîşneac: Cazul familiei dvs. a fost unul de succes, pentru că au existat multe perioade în care exista riscul să fiţi prins şi deportat în Siberia...Chiar dacă aţi menţionat că v-aţi retras târziu, totuşi v-aţi retras la timp!

Alexandru Budişteanu: Cel mai frumos a fost atunci când am terminat Facultatea de Arhitectură, am devenit arhitect cu diplomă. Am început să lucrez şi într-o zi am fost chemat la cadre, unde în baza rezultatelor bune la învăţătură, mi-a fost făcută propunerea să fac aspirantura la Moscova.(...)

Am avut o noapte grea după aceea. Am zis: “D-le, ce fac eu? Eu abia am plecat de acolo!”.  M-am consultat cu toţi oamenii în care aveam încredere. Concuzia a fost următoarea: “D-le, dacă refuzi- întrebarea va fi de ce refuză acesta şi în momentul acela se începe o poveste întreagă...de ce şi pentru ce? care cine ştie cu ce se va termina...Nu, D-le, acceptă şi du-te! Dacă pleci e de bine, dacă rămâi e îngrijorător!”.  Şi am plecat.

Îmi amintesc cum treceam Prutul atunci în ‘56 exact pe acelaşi pod care l-am traversat în ‘44, la Ungheni...şi eram atât de îngrijorat. Apoi am ajuns la Moscova şi am făcut Facultatea de Arhitectură.

Eu nu pot să spun că regimul sovietic sau rusesc se suprapune cu părerea pe care o am despre ruşi ca oameni.  Adică, în general, eu consider că ruşii sunt oameni serioşi, corecţi, uneori cam duri..., însă sistemele lor statale nu ne convin. Cu un rus luat separat sau cu mai mulţi, eu zic că nu putem să avem probleme, dar în momentul când ei sunt o societate şi vor să se afirme, atunci ei se afirmă şi sub ţarism, şi sub sovietism şi sunt în continuare o mare putere cu  un rol mare în istorie! Ei sunt conştienţi de asta şi deaceea cred că trebuie să facă “bine cu de-a sila”, să se extindă... Deci, reproşurile mele nu sunt la adresa ruşilor izolaţi, ci la mentalitatea acestora că ei prin definiţie sunt mai mari, mai deştepţi...Eu fac o mare diferenţă între relaţiile mele cu ruşii şi  relaţiile mele cu regimurile ruso-sovietice.

Perioada când am făcut Aspirantură a fost una în care am profitat foarte mult! Am avut ca subiect de disertaţie ceva foarte interesant: “Organizarea zonelor de cultură şi turism de pe teritoriul pre-orăşenesc al marilor oraşe”. Şi ceva foarte interesant: mi-am ales ca obiect de studiu oraşul Bucureşti, pe atunci eu habar nu aveam că într-o zi o să devin Arhitect-şef al Bucureştiului! Şi mi s-a potrivit de minune!

Astea au fost amintirile mele de la Moscova. Am stat acolo 5 ani, mi-am dat acolo teza de Aspirantură, am devenit candidat în ştiinţe şi pe umă m-am întors acasă. Pe urmă am lucrat aici şi aşa mai departe!

Ana Cristiuc: Din  ‘67 până în ‘72 aţi trăit în SUA , New  York, în ce a constat activitatea dvs. de acolo, experienţa? Cum era văzută România în acele vremuri  de Statele Unite?

Alexandru Budişteanu:  După ‘60 când m-am întors de la Moscova  şi până în ’67 am lucrat ca urbanist, ca arhitect şi aşa mai departe. Pentru că ştiam şi engleză şi rusa şi franceză, am reprezentat România pe linia CAER.  De asemenea, am ajuns să reprezint România  pe linia Comitetului Internaţional pentru Construcţii, Locuinţe şi Sistematizare Urbanistică. Am fost prim-vice-preşedinte  şi preşedinte al acestui Comitet. A fost un lucru mare şi sunt foarte mândru! Am reprezentat România din punct de vedere profesional, nu era legat de politică! “Ăsta ştie limbi străine, e bun de profesie, l-am promovat!”...că am servit România comunistă?! Eu am servit România în primul rând şi am reprezentat-o acolo!

În ’67 se punea problema că România are nevoie de funcţionari internaţionali la Organizaţia Naţiunilor Unite. Numărul lor depindea de contribuţia financiară a ţării şi de populaţia acesteia. Atunci s-a spus: „Dacă avem un asemenea post, Budişteanu s-ar descurca, ştie şi limba engleză, hai să-l propunem la ONU tot ca arhitect!”.

În ’67 am ajuns tot ca arhitect în secretariatul de la ONU,  în probleme de construcţii, urbanism, locuinţe, am avut şi o funcţie importantă, un grad superior care se numea pe atunci P5, am fost şi şef de secţie, consilier tehnic special etc. M-am ocupat de America Latină şi de Africa, mi-a făcut o mare bucurie să practic limba spaniolă pe care o consider cea mai frumoasă limbă din lume!

Vreau să vă spun următorul lucru: la noi în ţară era o dictatură foarte dură şi foarte categorică, dictatura partidului care-şi punea cuvântul în toate. În România, care făcea parte din lagărul socialist pe atunci, era mare disciplină. România a avut meritul că, totuşi, după retragerea trupelor sovietice din România, după Declaraţia din aprilie 1964,  a implementat o politică de independenţă reală şi a început să ni se audă vocea. Nu am să uit când eram în şedinţele CAER „ comunism , comunism...dictatura, dictatura..., dar din punct de vedere al lagărului socialist noi ceream să se audă vocea fiecărei ţări”, ceea ce nu le plăcea sovieticilor. Nu am să uit aceste scene din şedinţele CAER când se ajungea la România, noi nu eram de acord cu ei. Noi eram regimentari, mai ţineţi minte “Planul  Valev”- noi trebuia să fim agricultori, ce industrie? Noi trebuia să fim subordonaţi problemelor de dezvoltare a lagărului socialist!

Aceasta era perioada când România s-a manifestat din punct de vedere al politicii externe foarte bine, când noi am devenit un element de care ţineau seama toţi. Noi am fost prima ţară care a stabilit relaţii diplomatice cu Germania Occidentală , în conflictul din Orientul Apropiat am avut un rol de mediator între arabi şi evrei, după aceea când s-au facut primele deschideri pentru China, pentru Vietnam... am avut un rol destul de important. Politica noatra internaţională a fost o politică bună de care noi nu trebuie să ne ruşinăm. Că în ţară era totul foarte dur, ca oamenii au fost închişi sau deportaţi, nu ai voie să vorbeşti...era partea a doua! Să fie foarte limpede...era un regim foarte dur şi supărător! Dar din punct de vedere al  atitudinii acesteia, România a avut o poziţie independentă!

Aveam un coleg care fusese arhitect şef al oraşului Varşovia, care îmi spunea între 4 ochi: „ Măi, eu zău că te invidiez! Tu poţi să spui- Nu! Noi când suntem cu ruşii, trebuie să spunem -  Da! Nu avem voie să spunem - Nu! Bravo vouă, cel puţin voi puteţi spune ce credeţi faţă de ruşi măcar!”

Odată când eram la ONU  am plecat în delegaţie undeva în Caraibe. Eu când mergeam în asemenea misiuni, eram primit ca ministru local, pentru că vorbeam despre problemele de asistenţă tehnică a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Eu negociam cu ei ajutorul în diferite domenii specifice pentru activitatea de urbanism , de construcţii de locuinţe etc.  Mi s-a întâmplat în această ţară să aud „ România, Ceauşescu?! Bravo România, noi vă felicităm!„Dumnezeule! Mă amuza. „Ăsta a auzit de Ceauşescu”, zic eu. Mă amuza. Noi  ne bucuram că aveam această recunoaştere pe plan internaţional, dar  numai noi ştiam cu ce preţ şi cât ne costă asta acasă. În multe locuri se ştia că România are o politică independentă. Lor nu le păsa că la noi nu se poate vorbi liber, sau nu putem să călătorim... Însă, ca prestigiu internaţional, americanilor le plăcea chestia asta.

În  1968, când a fost  invazia din  Cehoslovacia citeam în ziarele americane „Cehoslovacia invadată, iar România se pregăteşte să reziste invaziei ruseşti!” Ceea ce era perfect adevărat, a fost celebrul miting de atunci! Noi am zis – Nu! Vă imaginaţi ce rău am stricat imaginea lagărului socialist! Polonezii s-au dus cu turmele, ungurii s-au dus, noi nu! Am făcut notă discordantă şi asta nu a făcut impresie bună! Nu se ştie ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat acest sprijin din partea Americii, transmis în mod discret: „NU vă băgaţi în România!”.  În cele din urmă acest lucru a triumfat şi ruşii s-au gândit că nu e bine, nu e prudent, ne ajunge o poveste cu Cehoslovacia,  nu mai riscăm!!! Fiindcă a 2-a oară efectiv ieşea război! Atmosfera era de rezistenţă! Noi am zis aşa: „Dacă nu iubim regimul , măcar să nu-i acceptăm şi pe ruşi!”. Atunci au fost unii care au spus: „Da, Domnule, iertăm lui Ceauşescu multe, că cel puţin în relaţia cu Rusia are această  atitudine!”. Şi eu am avut  aceste reacţii pozitive faţă de el, datorită acestei poziţii!

Deci,  noi am fost priviţi bine datorită politicii internaţionale a României. A fi român era o chestie care puteai să o spui efectiv cu mândrie!

Va urma...