![[o]](/v2_files/img/icons/clock.png){kind=icon}
Comentarii (1)
Tipăreşte
Sus
(VIDEO) Igor Cobileanski: „Am avut un soi de noroc probabil, am simțit că lumea mă ascultă”
adăugat 18 august 2009, 11:48, la Interviu / Reportaj
După felul cum te privește îți dai seama că vede lumea altfel. Ceea ce trece pe lîngă noi ca o altă întîmplare cu ghinion este pentru Igor Cobileanschi sursa unor povești hazlii, dar care spun mult mai multe despre oameni decît reușim să citim în cărțile de filosofie sau psihologie. Am aflat de el de pe youtube și din ziare, ca de obicei, am fost prea sictiriți ca să ne dăm seama că avem lîngă noi un talent, am așteptat să ni-l aprecieze alții, ca să ne putem și noi mîndri cu el. El își iubește personajele și își cinstește părinții, merge la vot de fiecare dată și face filme despre becuri băgate în gură. Filme bune.Despre calea sa în film și despre Rambo
Anastasia Condruc: Ce vroiați sa deveniți cînd erați mic?
Igor Cobileanschi: Ceramist, pictor. Vroiam sa fac istorie și de-aici vroiam sa fac arheologie. Asta era zona mea de interes.
A.C: Și dupa asta? Cum s-a produs „devierea”?
I.C.: Dupa asta am nimerit în film. De pe la 14 ani am jucat cîteva roluri centrale și am nimerit în mediu, mediul m-a format. Îmi plăcuse atît de mult lumea aceea, încît inițial vroiam să merg la actorie, dar peste vreo doi ani mi-am dat seama că nu o voi alege probabil. Deși nu știu dacă aveam eu ceva de spus la vîrsta aceea, dar, oricum, regizorul e șeful și de-atunci vedeam cine-i șeful de platou. Am înțeles eu. Problema este că în paralel îmi cumpărasem și o cameră, o cameră mică, cu peliculă. Nu vreau să-ți povestesc cît chin aveam cu pelicula: trebuia developată, era muncă multă cu ea și nu arăta deloc optimist cînd te uitai la un hîrb de aparat care hîrîie. Dar atunci am încercat să filmez eu singur și mi se păruse mai interesant decît actoria.
A.C.: Nu credeți că simțeați și necesitatea de a fi șef pe platou?
I.C.: Nu neapărat. Eu am avut un soi de noroc probabil, pentru că m-am simțit tot timpul lider. Simțeam că lumea în jur mă ascultă, că pot face glume uneori și că lumea rîde. Asta nu știu dacă are neapărat foarte multă tangență cu regia. În fine, pe la 16-17 am simțit că trebuie să spun ceva și, ca să spui ceva, și ca să te audă lumea, trebuie să faci regie, nu poți să faci actorie. Actoria...te-a luat, nu te-a luat; te-ai dus, te-ai îmbătat...
A.C.: Cum ați decis să veniți la școală în România și cum v-a influnețat școala de aici?
I.C.: Eu am avut o discuție foarte amicală cu Loteanu înainte de a pleca. El vroia să mă trimită la Moscova. M-a întrebat unde vreau să merg și eu i-am zis: „București”. Asta se întîmpla în `91, cînd existau anumite tensiuni cu Moscova și toată lumea vroia în România. Și mi-a zis„: bine, te duci la București și faci Academia de Teatru și Film(ATF) acolo, dar Moscova e o școală mult mai bună și are cu totul altă deschidere”. Eu am mers totuși la București. Acesta a fost momentul cînd am observat foarte bine ramificația asta, cele două părți ale lumii în care trebuia să o apuc și dintre care trebuia să așeg: Moscova sau București.
A.C.: Regretați acum?
I.C.: Nu poate să-mi pară nici rău, nici bine. Dacă aș fi asistat măcar două zile la cursurile de la Moscova ți-aș fi spus. Dar, pe de altă parte, în Moscova în perioada respectivă totul era pe bani și intrau la regie oameni care n-aveau nici o treabă cu filmul. Asta deja era știut. Școala rusească a fost în decădere cîțiva ani și eu am prins exact perioada asta. Și Loteanu era conștient de asta.
A.C.: Ce mentori ați avut în film?
I.C.: Sînt atîtea filme bune pe care le-am văzut, încît îmi vine greu să fac un top. Nu că mi-e frică să uit pe cineva,dar nu pot să zic că un Jarmusch este mai bun sau mai rău decît un Wajda, care au trăit perioade diferite. Faptul că Jarmusch mi-e mai aproape mă face să cred că ar putea să-mi placă mai mult. Dar imediat ce revăd „Cenușă și diamant” îmi zic: măi, da și ăsta uite ce mișto e! Asta s-ar putea să fie situația la momentul acesta. Poate peste vreo zece ani o să se mai așeze apele un pic și-o să zic: „Nu, dom`le! Dă-i dracu`! Mie-mi place ăla!”. Sper să devin mai critic.
A.C.: Ce senzație ați avut cînd ați descoperit cinemateca de la ATF?
I.C.: Nu prea îmi venea să cred. Mai ales că erau două săli. A fost o adevărată descoperire, pentru că la Chișinău în perioada aia vedeai doar Rambo și karate. Și cînd colo – hop! Ai posibilitatea să vezi filme adevărate. Chiar dacă multe dintre ele nu erau încă. Mai ales că am intrat la facultate la vîrstă foarte fragedă, la 17 ani. Și Facultatea de Regie este foarte periculoasă pentru copii, la Regie merg bărbătoii deja. La 25-30 de ani consideri că ai putea să ai o anumită perspectivă asupra lucrurilor. Eu însă nu m-am simțit, poate pentru că aveam deja bacjgroundul filmului. Și cînd am ajuns acolo și am văzut că sînt atîtea filme, cîte vrei tu, cîte vrei!..A fost un șoc.
Despre Moldova: nu mă consider reprezentat de cei care cred că mă reprezintă
A.C.: Într-un interviu acordat revistei „Contrafort”, pomeneați despre realitatea basarabeană, care este un aparte. Cît de mult empatizați cu ideea de „planeta moldova”, din punct de vedere cinematografic?
I.C.: Ei bine, exagerăm și noi un pic. Dar aici există lucruri pe care nu le mai găsești în altă parte, relații, oameni, idei, sărbători, fel de a fi. Prostia are viata ei, are aer. E o zonă care nu prea s-a dezvoltat, am fost ușor subdezvoltați. Beție, care s-a transmis genetic. Mergi pe stradă și vezi băieții de la țară, n-am nimic cu ei, îmi sînt simpatici chiar, pentru că sînt personajele. Dar eu îi urmăresc și cînd trece o fată sau o mașină străină... E o zonă bună de explorat, Moldova.
A.C.: Cum vă împăcați cu situația politică de la Chișinău?
I.C.: Eu aștept schimbări, pentru că, sincer, m-am săturat. M-am săturat de banalitatea asta. Ai senzația că ai o mlaștină în față, plină de bureți și de verdeață bîhlită; vrei să scapi de ea și arunci o piatră și face așa: bllîîîîc! ș-apoi vine înapoi toată nevoia ceea și iarăși se-acoperă totul. Ar trebui cumva dracu` să turnăm niște apă, să curățim, să scoatem toată bîhleala asta! E de rîsul lumii, dar eu nu mă simt bine în țara mea, nu mă consider reprezentat de cei care cred că mă reprezintă.
A.C.: Ce vă face să rămîneți, să nu ziceți într-o zi „gata, dă-l dracului, mă mut în America!”?
I.C.: Am avut idei din astea și mai am și acum. Mai aștept un pic să văd cum se schimbă lucrurile, dar dacă tot nu se schimbă... Bine, eu am ideea asta împămîntenită că poți filma oriunde, pentru că așa e filmul de azi: poți filma în Tian Shan și producția să fie românească, de exemplu. Sîntem oamenii-planetă. Dar sînt alte lucruri care te macină, la nivel de cotidian, la nivel de știri, la nivel de TV. Mă mai gîndesc, încă n-am luat o decizie. Am fost în mai multe țări, în est și în vest și nu știu dacă m-aș simți foarte bine acolo. Adică din perspectivă economică probabil ar fi ok, dar pentru mine mai există ceva foarte important: comunicarea, pe care în România și în Moldova eu o găsesc. Aici e simplu pentru mine, în altă parte nu știu dacă aș putea comunica așa deschis.
A.C.: În cazul în care se schimbă situația, cum vedeți viitorul filmului moldovenesc?
I.C.: Nu foarte colorat, te asigur că va fi un film alb-negru. Pentru că țara e mică. Țările mici au avut și vor avea mereu probleme cu cinematografia, pentru că aceasta necesită injecții foarte mari de bani. Noi, din păcate, banii aceștia nu-i vom avea prea curînd. De ce spun lucrul acesta? M-am întors de curînd de la un semniar din Elveția, o țară cam ca Moldova ca număr al populației, dar e o țară foarte bogată. Păi ei, la bogăția lor, abia dacă ajung la patru-cinci producții pe ani. Deci nu va fi așa de simplu. Noi, în Moldova, vom avea autori: scenariști, regizori, nu contează. S-ar putea să nu avem industrie, dar oameni talentați care o să lucreze și o să facă film vor fi.
A.C.: De unde vin oamenii aceștia? La 17 ani vezi filme cu Rambo și dupa asta îți vine muza? Care-i mecanismul?
I.C.: Există în fiecare din noi o arhivă, poate nesistematizată încă, a valorilor. Sînt valori reale, pe care poate nu le înțelegi la o vîrstă fragedă, le pricepi abia mai tîrziu. Apoi există noțiuni: fidelitate, dragoste, ură. Lucruri care prind contur mult mai tîrziu. Dar dacă acestea există în tine, ele se vor afirma odată. Nu înseamnă că dacă vezi filme porno sau filme cu Rambo, asta vei face toată viața.
Și iarăși despre sine...
A.C.: Cine v-a influnețat, pe cine ați avut ca model în viață?
I.C.: Eu am avut un resprect deosebit și un fel de a-l înțelege foarte bine pe taică-meu. Am fost prieteni foarte buni. El era pe alocuri și foarte cinic, și foarte sensibil. Avea foarte multe calități pe care le-am împrumutat voit sau nevoit.
A.C.: Citiți cărți?
I.C.: Acum citecs foarte puțin. Nu mai am timp, nu mai rezist. Mai mult recitesc decît citesc. Chiar acum am o carte de Paul Goma în geantă. Îl recitesc pentru că îmi dau seama că sînt atît de fugărit în toate părțile, încît îmi dau seama nu doar că nu mai am timp să citesc, ci că uit și ceea ce am citit deja. Așa, măcar le mai frunzăresc un pic...
A.C.: Sînteți cetățeanul exemplar? Mergeți la vot?
I.C.: Eu merg tot timpul la vot. Mai mult decît atît, am avut odată o filmare, pe la ora 12 într-o zi de vot. S-au adunat toți și i-am întrebat:- „Măi, ați fost la vot?” -„Ei...”. - „Mergeți dumnezeii mamei voastre la vot!” Am oprit filmarea și i-am trimis să voteze. „Duceți-vă dracului să votați și veniți peste două ore să continuăm! Dacă vreți să mai facem filme în țara asta!”. „Duceți-vă și votați, scîrbe ce sînteți!”.
A.C.: De ce credeți că v-a făcut Dumnezeu pe pămîntul ăsta?
I.C.: Eu nu știu de ce m-a făcut. S-ar putea să mă fi făcut total pentru altceva. Dar mie mi-ar plăcea ca peste vreo 50 de ani niște copii sau niște nepoți ai mei să aibă în arhivă filmele mele și să le arate altora, și cei care le primesc să le știe. Nu vreau copiii mei să zică: „tatăl meu a făcut un film despre instrumentele populare din Bugeac”.
Despre inspirație (și plictis, dacă insistați)
A.C.: De ce este nevoie pentru un film bun?
I.C.: De multă inspirație și de dorință de a scrie. Pentru că un film se scrie mai întîi și se muncește foarte mult la nivel de acte. Îți trebuie și multă rezistență, pentru că filmul înseamnă foarte multă hîrtie. Trebuie să ai oanumită responasbilitate pentru timpul pe care îl pierzi, trebuie să rezervi mai mult spațiu muncii, chiar dacă ești lenos, cum îs eu.
A.C.: Cum reacționați la premierele dvs?
I.C.: Am mari emoții. De multe ori fug din sală.
A.C.: Merită efortul?
I.C.: Dacă lumea bate din palme, sigur că merită. Asta înseamnă că ai reușit să atragi de partea ta un om, doi, zece, o mie și asta e plăcut. Dacă lumea te fluieră și pleacă din sală, e neplăcut: te lași de film și te apuci de răsădit.
A.C.: Aveți numeroase premii și nominalizări: TIFF, Festivalul de Film din Trieste, etc. Cît de relevant credeți că este pentru calitatea filmelor unui autor numărul de premii obținute de acesta?
I.C.: Greu de zis. O să ți-l dau ca exemplu pe un bun prieten al meu, Thomas Ciulei. Thomas Ciulei a făcut un documentar foarte bun, chiar excelent, „Asta e”. El are stilistica lui, dramatizează situații, lucrează foarte minuțios. În paralel, în Rusia, un oarecare Manski, documentaris, profesor de film, lucrează cam în aceeași stilistică. Și cînd filmele acestora se întîlnesc în concursuri, Manski ia premiul. De ce? Pentru că e mai bun filmul lui. Cînd filmul lui Thomas e singur în concurs, ia el premiul. Deci, vreau să zic că totul e relativ, mereu vor exista lucrări mai bune decît ale tale și lucrări mai proaste. Depinde de conjunctura în care sînt prezentate, de dispoziția spectatorului, de norocul peliculei la urma urmei! Nu există film perfect. Iar numărul de premii depinde de selecția festivalului. Pentru că dacă selecția e proastă și premiul e al tău, atunci asta ar trebui să te pună în gardă. Dar dacă ai fost invitat la un festival la care vine și ălă, și celălalt, și cutare și cutare, o! A fost și filmul tău, n-a luat nimic, dar măcar ai fost băgat în seamă pe lîngă ei.
Despre filosofia absurdului și popa mincinos
A.C.: Într-un interviu acordat „Dilemei Vechi” ziceați că tu vreți să faceți un portret prostiei și absurdului. De ce anume asta?
I.C.: O să-ți povestesc o istorie, pe cît de prostească, pe atît de absurdă. Ultima dată cînd am fost la Moscova, am mers în tren cu un popă mincinos.
A.C: De unde știți că era mincinos?
I.C.: Îți explic. Eram doar noi doi în tot vagonul, eu – într-un compartiment și el – în altul. El a urcat undeva pe la Bender. În urma lui au urcat vreo 35 de copii de vreo 14 ani în pantaloni scurți și fiecare copil căra cîte o sticlă de cinci litri de vin. Timp de patru minute au umplut compartimentul de vin. Nici n-avea unde să se așeze, popa – gras, transpirat, cu părul murdar și vîlvoi. Însoțitorul de vagon încerca să-l oprească cumva – nu! Și la fiecare vamă, cînd venea poliția, popa îmbrăca repede rasa, că în rest purta niște pantaloni sportivi și cînd intra vameșul, nu reușea să zică „actele la control”, că popa se răstea la el cu o voce grozavă: „Ești botezat sau nu, fiule? Care ți-e îngerul păzitor?” Se blocau toți vameșii! „Cînd ai fost ultima dată la biserică? Hai spune, fiule. Așează-te și spune”. Vameșii nu știau ce să mai zică. Popa scotea niște iconițe, le dădea cu iconițele pe la frunte: „Pe ce dată te-ai căsătorit? Măi, măi, tre` să mergi mai des la biserică, fiule”. Și așa a făcut la fiecare vamă, nu a prezentat actele nicăieri. Adică, nu e absurdă situația?!
A.C.: Credeți că asta se trage din spiritul românesc, din Caragiale, din Ionesco?
I.C.: E un spirit universal. Ionesco și Caragiale sînt variante de a jongla cu absurdul. Dar absurdul este peste tot. E alături.
A.C.: Oamenii sînt absurzi?
I.C.: Noi nu sîntem absurzi. Noi sîntem oameni, care urmărim niște lucruri. Dar sîntem niște oameni foarte corecți, noi luăm prînzul, noi venim seara acasă, ne uităm la știri, ne culcăm la timp. Nu putem să ne considerăm absurzi.
Despre Tache
A.C.: Povestiți-mi despre „Tache”.
I.C.: E un scenariu de Mara Nicolescu, un film de televiziune. Un gropar care încearcă să-și organizeze propria înmormîntare. Greu de vorbit despre Tache. Tache este o experiență a mea utilă în televiziune. Am învățat cum se muncește într-o strucutră televizată. Și care-i formula acolo, relațiile dintre producător-regizor, producător-actor, actor-regizor. Erau noțiuni care-mi erau puțin cunoscute, nu le-am trăit. E un ritm mai alert.
A.C.: Dincolo de ideea morții, tratată atît de lejer, ce trasmite acesT film?
I.C.: Scenarista îmi sugera că a scris acest scenariu despre moarte ca să scape de frica de moarte, a încercat să trateze moarte într-o cheie comică.
A.C.: Vă este frică de moarte?
I.C.: Da. Mor de frică.
A.C.: Și cum aveți de gînd să vă tratați?
I.C.: Psihiatru, probabil. Am înțeles că sînt psihiatri care tratează frica de moarte. O să merg să văd dacă mă ajută, dar mă cam îndoiesc.
Notă redacţie:
Redacţia Basarabeni.ro vă propune să vizionaţi câteva din filmele scenaristului şi regizorului Igor Cobileanski
#13016
‹ înapoi la Ultimele Ştiri |
sus ▲
![[Valid RSS]](/v2_files/img/valid-rss.png "Validate my RSS feed"){kind=small}